Prin Romania - Apuseni

Drumul de la Turda la Albac se anunță promițător, șerpuind pe valea Arieşului, printr-un peisaj de vis, dar pentru a preveni plictiseala și somnul, cei de la drumuri au decopertat unele porțiuni (în special în curbe) și au lăsat așa. Ca să fie complet tot tacâmul, la intrarea în Câmpeni s-a pornit o ploaie cu câini și pisici (cum zice englezul), care din fericire nu a ținut prea mult, cât să ne spele mașinile de praf și să revigoreze verdele spectaculos al munților Apuseni.

Am ajuns în Albac pe după-amiază cu o foame de nedescris. Slavă Domnului că stăm la o pensiune, iar gazda noastră, o doamnă pe la 69 ani, plină de energie și chef de viață, ne-a aruncat niște ouă în tigaie, asortate cu cârnați și nu mai ştiu ce, aşa să ne astâmpărăm un pic foamea, pt. că la cină ne-a pregătit supă de tăiţei şi clătituţe.

Ca să treacă timpul mai repede baieţii au trebuit să-şi găsească de treabă, aşa că s-au dus la shopping în centrul satului de unde s-au întors cu bere, suc şi alte trăznăi. În prealabil puseseră pepeni la rece în Arieş, o metodă rapidă de răcire, mult mai eficientă decât orice frigider sau congelator.

Seara s-a terminat cu tradiţionalul joc de remi, colonişti sau mai ştiu io ce.... 

Obiectivele pe care le aveam pe lista pentru această zonă au fost: Roşia Montana - Galeriile Romane, Peştera Scărişoara, Detunatele şi ce s-o mai nimeri.

Dis-de-dimineaţă, pe la ora 10 am, plecat la Roşia Montana. Localitatea Roşia Montana este undeva la ieșirea din Câmpeni spre Ștei, indicatorul arată pe unde să o iei din drumul național. Cum noi de această dată nu am venit dinspre Alba Iulia nu am avut "plăcerea" să admirăm munții de steril rezultați în urma exploatărilor miniere, i-am admirat în drum spre Detunatele. Ghidul nostru de la galeriile romane, unul dintre cei 30 de mineri rămași angajați din 800, ne-a povestit că în urma cu 2-3 ani a debutat un program de ecologizare a acestor munți de steril care efectiv au mutilat peisajul, din păcate nu se vede nici cel mai mic rezultat.

Până să intrăm să vizităm galeriile, ghidul nostru ne face o scurtă introducere în ceea ce a însemnat şi înseamnă Roşia Montana şi ce presupune extragerea minereului aurifer. Din câte spunea distinsa noastră gazdă, în acest moment mai exista aproximativ 2 grame de aur şi vreo 10 grame de argint la tona de pământ/rocă/ sau cum se cheamă o bucată de munte excavată.  

Până să ajung la faţa locului nu mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat proiectul Roşia Montana, însă odată ce am văzut şi am realizat impactul pe care îl va avea, în cazul nefericit în care se va derula, m-am cutremurat.

Ca sa fiu mai exacta: în cazul în care se va derula, 5 munţi vor fi șterși de pe faţa pământului. Vor fi feliaţi şi transportaţi în fabricile de prelucrare din zonă, unde cu ajutorul cianurilor, cele 2 grame de aur vor putea fi extrase din tona de pământ. De fapt nu vor fi 2 grame, pentru că nu vor putea fi extrase decât aproximativ 90% din minereul efectiv.  

Acest Tău şi muntele din spatele lui nu vor mai exista.

Dispariţia munţilor ar fi un aspect, alt aspect ar fi distrugerea siturilor arheologice. Ghidul nostru susţine că Galeriile Romane vor fi conservate şi vor rămâne protejate, iar exploatarea nu se apropie de ele. Însă a uitat să menționeze că tunelurile de exploatare minieră sunt împrăştiate pe întreaga suprafaţă propusă să fie distrusă, majoritatea comunicând între ele. Acest lucru ducând la distrugerea întregului sit.

Aşa arată încrengătura de tuneluri miniere.

Exploatarea a început acum 2000 ani, pe vremea când existau filoane aurifere. Romanii au fost cei care au continuat exploatarea dacică reușind sa scoată cam 2 tone de aur pe an.

O dată cu apariţia tehnologiilor moderne, România a implementat la rândul ei aceste miracole tehnice, precum folosirea cianurilor în extragerea minereurilor, iar în cazul în care aţi uitat Roşia Montana s-a închis definiv după ce de la una din exploatări s-a poluat cu cianuri Tisa (parcă) şi toată Europa a sărit la gâtul nostru.

Un alt "beneficiu" al redeschiderii exploatării miniere ar fi vârsta de deces în rândul muncitorilor, care doar printr-un noroc chior apucă 50 ani, că pensie puţini au prins, din cauza silicozei. Această îngrozitoare boală este specifică minerilor şi celor care lucrează cu minereuri. Moartea survine după ce efectiv îţi scuipi plămânii (asta ne-a spus tot ghidul nostru).

Apa de la Roşia Montana nu este potabilă, din cauza mineritului intensiv de peste 2000 ani, fiind plină de oxizi de tot soiul, dar în mod special de fier (de la care și culoarea roşie a apei).

Galeriile Romane sunt spectaculoase prin faptul că nişte construcţii făcute acum 2000 de ani au rezistat tuturor vicisitudinilor, fiind în continuare în mare parte a lor sigure. Intrarea a fost reamenajată din cauză că treptele originale au fost din lemn, iar acesta nu a rezistat chiar atât.

Este foarte, foarte frumos la Galeriile Romane şi în acelaşi timp foarte spectaculos. Când treci pe lângă poarta de intrare în subteran simți un curent foarte rece. În subteran vezi, conservate perfect, lăcaşurile unde minerii din vechime îşi puneau lămpașele pline cu seu de oaie, pentru a-şi lumina locul de muncă. 

De coborât este uşor sunt 150 de trepte însă la urcare nu mulţi mai sunt aşa viteji, mai ales ca treptele sunt destul de abrupte şi ude.

La ieşire este amenajat un mini-muzeu al mineritului, cu tot felul de utilaje de prelucrare şi nu în ultimul rând o gramadă de zmeura.

Ghidul nostru a încercat să se menţină neutru în opinii până în momentul în care mai mulţi din grupul care vizita situl, au început cu întrebări indiscrete despre proiectul Roşia şi mai ales că nimeni nu a crezut estimarea de 2 grame la tonă.

Nimeni nu l-a putut învinovăți pe  acest domn care ne-a prezentat mina, pentru că este de înţeles să susții un proiect după ce faci parte din cei 30 de oameni care au supraviețuit concedierilor de la Roşiamin. 

De la Galeriile Romane am urcat un pic mai sus pe munte, străbătând străduţele înguste ale satului Roşia Montana şi am ajuns la unul din Tăurile (lac mic de munte) din zonă unde este plin de zmeură. Cel mai drăguţ a fost ca nişte ţigani au vrut să ne vândă zmeură în timp ce o parte din noi eram cu totul în zmeuriş. Tipic ce să zic, din păcate pentru ei nu au avut succes.

De la Roşia am plecat la Detunatele, o carieră de borduri, pardon granit. Bine că nu a aflat unul şi altul, că altfel vindeau muntele cu totul. Numele de Detunatele vine la zgomotul puternic pe care îl fac bucățile de granit atunci când se desprind din munte şi cad.

Ca să ajungi aici tre' să ştii şi să întrebi localnicii, pentru că nu există absolut nici un indicator în Câmpeni sau în intersecţia respectivă cu DN-ul. Ca punct de reper localitatea Bucium Şasa, de aici, prin cimitir sau pe lângă urci vreo oră până la baza muntelui. Pe drumul spre Detunatele este amplasată casa în care a trăit celebrul personaj Fefeleaga, al lui Ion Agârbiceanu. De casă se ocupă chiar strănepotul acesteia, care abia așteaptă musafiri.

Noi nu am urcat până sus în vârf, ne-am mulţumit să admirăm de la poale această minune a naturii. Ultima porţiune a drumului este printr-o pădure şi pe măsură ce te apropii de carieră se simte un plăcut aer condiţionat natural. De sub rocile din pădure iese aer rece ceea ce este absolut demenţial într-o zi toridă de vară. 

Pentru că deja era destul de târziu am preferat să mergem direct la pensiunea la care stăteam. Odată ajunşi acolo am constatat că toate chestiile de băut: apă şi sucuri erau calde, pentru că uitasem să le băgăm la rece, aşa că băieţii au dus la Arieş o sticlă de apă şi una de cola, au construit un mic baraj, să nu le ia apa... iar după aceea ne-am apucat să jucăm ceva în așteptarea cinei. Nu am zis până acum, dar pentru săptămâna respectivă era cod galben de ploi şi inundaţii în Apuseni, aşa că în timp ce noi ne simţeam minunat, a început o ploaie torenţială care a durat ceva timp. Cam după juma' de oră băieţii s-au dus prin ploaie să recupereze sticlele, ha ha ha ha... sticla de cola era pe drum spre Câmpeni, iar sticla de apă au recuperat-o pe ultima sută de metrii, Arieşul crescuse într-o oră cu peste 10 cm.

Următoarea zi în Albac a debutat cu reprize de ploaie, fapt care nu prea ne-a convenit da' asta e! Mie nu-mi prea place să merg pe munte dacă plouă sau dacă a plouat de curând, din cauza noroiului, însă o parte din gașcă s-a dus la Peştera Scărişoara (pe care oricum o văzusem). Ca în mai toate peşterile, tot ce este mai frumos şi mai spectaculos nu este vizitabil de publicul larg, însă acest ghețar este spectaculos oricum prin amplasare, prin temperatura constantă 0 grade vara si -1 grad iarna.

Drumul până la peşteră dacă urmăreşti marcajele este fooooarte lung şi plictisitor, însă dacă întrebi localnicii este mult mai bine. Din Gârda se traversează muntele cam într-o oră jumătate, având în mare parte un peisaj spectaculos şi în funcţie de anotimp poţi găşi fructe de pădure, aşa cum au găsit ai noştri - afine, de au venit precum nişte chow-chow cu limbile albastre.

Am plecat de la Albac spre Boga, pe partea cealaltă a muntelui pentru a vedea Cetăţile Ponorului şi Cheile Galbenei. Pe drum ne-am oprit la Groapa Ruginoasă, însă din păcate era o ceaţă groasă şi nu am văzut mare lucru.

Drumul spre Boga este acela care duce la Peştera Urşilor - Pietroasa. Pe majoritatea hărţilor Boga nu figurează, fiind un sătuc mic şi amplasat idilic.

Din păcate, drumul este aproape inexistent. Până la Pietroasa drumul este rău, însă ultimii 7 km mi-au dat dureri de rinichi şi de spate, precum au reuşit să mă facă să înjur ca un birjar. Nu există asfalt, ci doar groapă lângă groapă, lângă groapă ....basculante de mare tonaj cu care te întâlneşti şi trebuie să dai cu spatele să le faci loc, zone de exploatare forestieră, într-un cuvânt groaznic, este zona ideală unde să mergi dacă vrei să îţi schimbi maşina.

În Boga am stat la o pensiune nouă, cam scumpă - 100 ron/noapte, în condiţiile în care panta pe care trebuia să o urci până la pensiune i-a dat de cap uneia dintre maşini, pasagerii fiind nevoiţi să o ia pe jos şi maşina nu era Ferarri. Toţi ne-am lovit scuturile la momentul acela.

Din păcate acest efort a rămas nerăsplătit, pentru că cele 2 zile cât am stat acolo a plouat aproape non-stop, drept pentru care am fost obligați să stăm în casă. În ultima seară am prins o fereastră și am fost până la o cascadă din apropiere, foarte spectaculoasă,  însă ca să ajungem acolo a trebui să trecem printr-o groapă de gunoi ad literam. 

Timpul petrecut la Boga ne-a dezvăluit şi o parte mai puțin plăcută a zonei: braconaj, exploatări forestiere ilegale, legea junglei care este la putere în zonă, etc.

Apusenii sunt unii dintre cei mai spectaculoşi munţi ai noștri, chiar dacă nu sunt deosebiți de înalţi, însă cu siguranţă verdele de aici nu-l mai regăsiți nicăieri în țară.

Am plecat cu speranţa de a ne întoarce cândva, pentru a vedea ce natura ne poate oferi.